De la începutul anului și până în prezent DGASPC Sibiu, prin Serviciul Evaluare inițială, prevenire și intervenție în situații de abuz, neglijare, exploatare, a avut de soluționat nu mai putin de 41 de cazuri de abandon al copiilor. Victimele au fost abandonate în unitățile sanitare din județul Sibiu. Asa cum confirma conducerea institutiei, dintre aceștia, 31 s-au intors pana la urma, în familie. Pentru ceilalți 10 copii abandonati, DGASPC Sibiu a stabilit o măsuri de protecție: 7 copii au ajuns la asistenți maternali profesioniști, 2 copii sunt in plasament familial, iar un copil a ajuns într-un centru de plasament.
Fenomenul este cu atat mai mult de luat in seama cu cat, chiar si in situatia in care “incidentul” este… “depasit” prin interventia prompta a autoritatilor, copiii ajungand la asistenti maternali (straini de familia naturala a copilului), in palsament familial sau in centre de plasament, cu cat trauma ramane si, in subconstient poate lasa amprente…
“O caracteristică a dezvoltării psihice a copilului abandonat este aceea că întârzierea în dezvoltarea unei funcţii psihice se suprapune devierilor comportamentale. Curiozitatea copilului înregistrează diminuări treptate, frica şi sentimentul de insecuritate domină inteligenţa şi treptat devine dominant sentimentul de neajutorare.
Copilul nu este în stare să se autoevalueze; el preia pur şi simplu evaluarea adultului apropiat. Dacă mama nu îl iubeste – înseamnă că el nu merită dragoste, că este rău, mai rău decât ceilalţi şi acest lucru (după parerea lui) îl cunoaşte cel mai bine mama. La copiii abandonaţi lipsiţi de dragostea şi atenţia părinţilor, dispare sentimentul de apărare, de siguranţă, oferit de adulţii semnificativi pentru copil, astfel încât toată energia acestuia va fi orientată spre autoapărare.
Acest fenomen se reflectă mai târziu în forme de autodevalorizare şi subapreciere, constituindu-se într-un veritabil indicator al stărilor psihice circumscrise psihopatologiei.
Autoevaluarea imaginii de sine şi a stimei de sine la copiii şi adolescenţii crescuţi în casele de copii indică rezultate considerabil mai scăzute comparativ cu cele ale copiilor şi adolescenţilor din şcolile obişnuite. Aceste rezultate se menţin scăzute şi în privinţa incapacităţii acestora de a stabili relaţii cu semenii.
Copiii abandonaţi şi internaţi în casele de copii sunt privaţi de o comunicare multilaterală, individuală, intimă şi frecventă cu adulţii, motiv pentru care evoluţia sociabilităţii acestora precum şi organizarea sentimentelor de apartenenţă, afecţiune şi libertate sunt limitate. Toate acestea conduc spre tulburări afective şi de comportament, la apariţia rapidă a surmenării. Acesti copii se adaptează foarte greu la ceva nou.
Nivelul dezvoltării bio-psiho-sociale a copiilor abandonaţi este mult mai scăzut decât norma de vârstă. Se evidenţiază un ritm scăzut de învatare, proces legat de întărirea lentă a cunoştintelor, de capacitatea nedezvoltată de a se instrui.
Copiii abandonaţi nu sunt suficient de activi în activităţile lor individuale. Comportamentul lor este adesea inadecvat. Toate aceste aspecte pot fi privite drept manifestări clare ale hospitalismului” sustin psihologii (http://psihologie-constanta.ro/) Mai mult, asa cum aflam de la un specialist veteran in sistemul protectiei socilae si a copilului, dna prof Livia Ionescu, “copilul s-a vazut o data lasat balta in spital, bolnav si fara puteri, fara sa poata sa-si lipeasca obrazul de umarul mamei sau al bunicului spunand ca il doare ceva, departe de atmosfera intima, cunoscuta a casei, poate trai traume si socuri greu de iamginat, pana la refuzul voluntar, de a-si revedea familia”, apropiatii, sentiment insotit uneori de sentimentul ca el, copilul, “nu mai e bun de nimic, nu e dorit si asta poate sa il aduca in pragul suicidului”.
Sursa foto: www.expresspress.ro