Folcloriștii și-au spus cuvântul: unul dintre cele mai vechi si interesante „descantece în usturoi”, exemplu de sincretism al elementelor păgâne cu cele creștine, a fost cules de Elena Niculita-Voronca, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Bătrâna care i l-a spus, Safta Grosului din Roșa, a asigurat-o că e bun „pentru toate cele: pocitura, deochi, ursita”, cu condiția ca usturoiul să fie descântat „cu cuțit părăsit”. Apoi trebuie să bei o parte din apa în care speli cuțitul și ce rămâne să o arunci, în cruce, pe un câine. Daca acesta se va scutura, e semn că omul pentru care s-a facut descântecul e lecuit pentru totdeauna. „Ustur mere și Maica Precista./ Pe-un jij de deal/ Cată-n carte,/ Cată-n parte,/ Cat-n toate părțile,/ Unde a vedea/ Nouă strigoaice/ Cu nouă țânci răi,/ Nouă lupoaice,/ Cu nouă lupi răi/ Și-a strigat Maica Precista/ În gura mare:/ Voi nu-l pociți,/ Nu-l săgetați,/ Nu-l giunghieți./ Da luați giungheturele,/ Săgetaturele/ Și le duceți/ În dealul Galariilor,/ Pocitoarea ciutelor./ Voi acolo pociți,/ Acolo giunghieți,/ Acolo săgetați,/ În strachină de argint/ Cupele sprijinind./ Da N. să rămâie/ Curat și luminat,/ Ca Dumnezeu ce l-a dat/ Și Maica Precista ce l-a lăsat.”
*Astăzi începe lunga noapte de iarnă, o noapte cât un anotimp, o noapte cât toată mitologia noastră, pe cât de cercetată, pe atât de puțin cunoscută. Acum începeau în vechime „serbările obârșiei și ale iubirii” , „o noapte- horă, care începea cu alaiul zânelor Crăiesei Zăpezii Eftepir și se încheia cu alaiul celui beat de dragoste, Dragobete (Dragomir cel beat de dragoste), în ziua împerecherii păsărilor pădurii”. (Ion Dragusanul, „Datina, Biblia Românilor”). Este noaptea străvechilor sărbători mithraice, a luminii și a focului, simbol al Soarelui pe Pământ. Este noaptea în care se afla ursitul și rodul noului an, o noapte a marelui Lup Alb, peste care s-au suprapus mai târziu credințele în strigoi și duhuri necurate (presupuse a fi de sorginte slavă), apoi creștinismul dătător de speranță. Folcloriștii spun că dimensiunea sacră a intervalului de timp ce se deschide astăzi este profundă și nuanțată, ducând în vreme la un fascinant metisaj de credințe și practici ancestrale, la acea „religie cosmică” a țăranului român despre care Mircea Eliade vorbea în „Nostalgia Originilor” . (Iulia Gorneanu)