În urmă cu un an, Digi24 prezinta, pe scurt, câteva dintre mărturiile uluitoare ale ultimilor supravieţuitori ai lagărelor de muncă forţată din URSS. Încercând să rememoreze o filă de istorie de acum… 70 de ani…
„Ianuarie 1945. 70.000 de saşi şi şvabi au fost deportaţi de autorităţile bolşevice din România în lagăre de muncă forţată din Uniunea Sovietică. Aveau o singură vină: faptul că vorbeau limba germană.
Ei au fost obligaţi să reconstruiască Uniunea Sovietică, distrusă de război, din ordinul lui Stalin.
Flori Ion are 87 de ani. La 16 ani, a fost luată cu forţă de ofiţerii Securităţii, de la şcoală din Petroşani, şi dusă la gara.
În gara, adolescenta s-a întâlnit cu tatăl sau, care fusese deja ridicat de acasă. Au călătorit împreună, iar la destinaţie au fost despărţiţi. Ca să aibă permisiunea de a-şi revedea părintele, Flori Ion trebuia să devină fruntaşă în producţie, adică să muncească până la extenuare.
Ernest Ulrich şi tatăl sau au fost luaţi din locuinţa lor de la Petrila şi urcaţi în vagonul unui marfar. La 88 de ani, îşi aminteşte şi astăzi cum, la vârstă de 19 ani, a fost obligat să călătorească spre infernul roşu.
Călătoria a durat trei săptămâni. La finalul ei, Ernest şi tatăl lui au ajuns în regiunea minieră Donbas, care atunci aparţinea URSS.
Primul an în lagărele de muncă forţată a fost şi cel mai greu. Tatăl său ajunsese la numai piele şi os. Cântărea 26 de kilograme.
A fost trimis acasă să moară. Nici măcar femeile nu au avut o soarta mai uşoară. Ileana Uziel este de origine germană. Are 94 de ani. La 25 de ani a fost deportată în URSS, la Ceglovka. A stat acolo cinci ani.
„Împingeam câte 7-8 vagoane cu umărul şi le umpleam cu cărbune”, îşi aminteşte Ileana Uziel.
Câteva zeci de femei din România au fost transferate de la muncă în mînă la una mai aparent mai uşoară, într-o carieră de nisip. Cele mai multe aveau însă să-şi găsească sfârşitul acolo.
„Era carieră de nisip radioactiv. După şase luni le-au căzut dintîi din gură şi părul de pe cap. Le-a dus în pădure şi le-a mitraliat. niciuna din femei nu a venit înapoi”, spune Ernest Ulrich.
Pe lângă muncă până la epuizare, foame şi frică, etnicii germani mai aveau o sarcina: să-şi îngroape colegii.
„Într-o zi duceam cam 15-20 de morţi la cimitir”, îşi aminteşte Ernest Ulrich.
Sfârşitul anului 1948. Etnicii germani din Valea Jiului au fost anunţaţi că vor fi eliberaţi. Petrecuseră mai bine de patru ani petrecuţi în lagăr. Au sărbătorit vestea, dar bucuria lor a durat foarte puţin.
Deşi au îndeplinit „cincinalul în doar patru ani”, eliberarea a însemnat, de fapt, transferul în alt lagăr de muncă. Abia în toamna anului 1949 cei mai mulţi au părăsit URSS. Dar nici de această dată nu ştiau unde vor ajunge.
„Oare unde am ajuns? Am ajuns undeva, într-o staţie. Am sărit jos de pe încărcătură, am căzut, am pus capul pe pământ, am pupat pamntul, am sărutat pământul, cum să spun, că am ajuns în ţară mea”, povesteşte Ernest Ulrich.
„Când am ajuns şi acolo, ne-au aşteptat soldaţi români cu pâine şi lapte cald”, spune Ileana Uziel.
„Deodată îl văd pe tată. Am luat pe tată de mâna şi pe unchiu şi i-am ridicat în aer”, îşi aminteşte Ernest Ulrich.
„Mama nu m-a recunoscut. Groaznic a fost!”, spune Ileana Uziel.
Anii de muncă forţată dar şi condiţiile inumane în care au trăit etnicii germani în URSS au lăsat urme care nu s-au şters nici acum, după 50 de ani.
1.200 de etnici germani au murit în URSS. Şi-au pierdut viaţă pentru că aşa a dictat Stalin. Pentru supravieţuitori, anii petrecuţi în lagăr rămân mai negri decât cărbunele scos din mine”.
Deportarea germanilor din România în Uniunea Sovietică este o fațetă a evenimentelor numite Strămutarea germanilor după al Doilea Război Mondial, strămutare care a constat în acțiuni de deportare în masă în Uniunea Sovietică a unei părți din populația civilă de origine germană, acțiuni care au avut loc nu numai în România, ci în toate țările foste aliate cu Germania și care au ajuns sub influența sovietică în urma Tratatului de la Ialta din 1945.
Aceste deportări pot fi considerate printre altele și drept o răzbunare împotriva celora care au declanșat dezastruosul război. Ele au încălcat însă dreptul internațional. În timp ce prin Procesele de la Nürnberg organizate de Aliați în 1945-1946, capii puterii naziste au fost condamnați la închisoare sau chiar la moarte, unul din principalele capete de acuzare fiind deportarea populației civile, pentru deportările în Uniunea Sovietică, în condiții inumane, pe care istoricul american Alfred de Zayas le compară cu munca forțată impusă de hitleriști, nimeni nu a fost încă tras la răspundere până în prezent.
Conform unor statistici publicate de wikipedia.org, se indică faptul că peste 30.000 de persoane au fost deportate în Uniunea Sovietică, reprezentând circa 15% din populația germană a Transilvaniei (după datele din 1941). În cazul a 12% din persoanele deportate nu s-a respectat vârsta prevăzută în ordin, încât au fost deportate o fată de 13 ani și persoane de 55 de ani. 9 din 10 deportați au ajuns în Ucraina (regiunile Dnepropetrovsk, Stalino și Voroșilovgrad), restul în zona munților Ural.
Deportații au fost repartizați în 85 de lagăre. O treime din deportați lucrau în mine, un sfert în construcții, restul în industrie, agricultură și în administrația lagărelor. Foarte puțini au îndeplinit munci conform pregătirii lor.
Primii deportați inapți de muncă au fost repatriați în Transilvania la finele lui 1945. Între 1946-1947, circa 5.100 de sași au fost aduși, cu transporturi speciale pentru bolnavi, la Frankfurt an der Oder, oraș aflat atunci în zona de ocupație sovietică din Germania.
Circa 12% dintre deportați (3.076 de persoane) au murit, raportul fiind de 3 bărbați morți la o femeie moartă. La eliberarea din deportare, un sfert dintre deportați au fost trimiși în Germania, dintre ei numai unul din 7 reîntorcându-se în Transilvania.
Rata maximă a deceselor s-a înregistrat în 1947. Din 1948 situația a început să se îmbunătățească, numărul de bolnavi și de morți scăzând considerabil.
Demn de precizat, mâine, în cadrul slujbei de duminică de la Johanniskirche din Sibiu, va fi organizat şi un moment în memoria acelor vremuri de neuitat.
„Ceremonialul are loc în cadrul slujbei de duminică și este organizat de reprezentanții Bisericii. Am fost invitat și voi fi prezent la slujbă. Cât despre domnul președinte Klaus Iohannis, știu doar că i-a fost lansată invitația, nu și dacă va participa”, a declarat pentru stiridesibiu.ro Paul Porr, președintele FDGR.
Sursa foto: istoriecontemporana.wordpress.com