Am stat deunazi la o vorba cu o cunostinta mai in varsta. Acum mi-e rusine. Sa va spun de ce. Poate imi spal pacatul de a o fi asculat. Ca omul in cauza… nicicand nu cred ca ar putea.
Din vorba-n vorba am dat discutia pe amintiri. Si-mi spune doamna: “aoleu! Nici nu vreau sa-mi aduc aminte de gradinita si de scoala. Nu-mi placea, mai ales la serbari: ne imbracau in costum popular si uneori trebuia sa tinem in mana flori de camp, sau ne urca pe seceratoare sa psunem poezii, apoi, in curtea scolii faceam hore din alea, ca taranii. Si taranii jucau si ei, asa, intr-o parte. In costmul ala, asa, ma simteam taran; pe mine ma imbraca in baiat, ca eram mai voinica, dar si in taranca… tot aia. Asta nu-mi facea nicio placere. Asteptam si eu sa ma imbrac in dantela, sa imi calce mama vreo rochita de catifea. De unde?! Eu si ceilalti copii- tarani. Crunt. Nu mi-a placut niciodata”.
Am renuntat la discutie. Ce sa mai spun? M-am ridicat si-am plecat. De tot. mi s-a facut lehamite. Ma-njuram de una singura in sinea mea ca n-am fsot inspirata… sa fi venit imbracata la intalnire asa, neos, romaneste “a la Sibiu”. Ce-ar mai fi zis?!
Si, vorba lui Caragiale: am pierit in noaptea neagra, ca si gandurile mele…
(P.S. Nu va fie grija, interlocutoarea mea nu e din partile Sibiului)
sursa foto: Poiana Sibiului Satul Vlasinilor